Copii mari, oameni mici
Azi m-am simțit inspirată să vorbesc despre noi adulții și despre cât de copii suntem în corpurile noastre. Și cine putea să mă inspire decât o femeie pe care am văzut-o?! O femeie care, se pare că fetita din ea, țipa tare: sunt aici, am nevoie să mă vedeți.
De multe ori spun mai în glumă mai în serios că nu suntem decât niște copii în corpuri de adulți. De ce? Pentru că în foarte multe situații ajungem să ne comportăm ca niște copii, deși aparent suntem adulți în toată firea.
De când mă stiu m-au fascinat oamenii și poveștile lor din spate. Fiecare dintre noi venim cu o poveste mai bună sau mai puțin bună care ne influențează decizile și asta m-a făcut ulterior să fac ceea ce fac în acest moment, să lucrez cu oamenii. Principalele motive pentru care mulți dintre noi suntem un fel de Peter Pan și încă refuzăm să creștem și să ne maturizăm emoțional se datorează lipsei resurselor esențiale cu care putem să supraviețuim în această lume. În calitate de copil lucrurile par mai ușor de gestionat sau așa ne place să credem, deși este o falsă iluzie de care ne agățăm pentru că nu cunoaștem o altă alternativă. Am învățat să ne creeăm mecanisme de autoapărare datorită traumelor din copilărie pe care le avem sau din lipsa suportului emoțional pe care ar fi trebuit să-l primim de la părinții noștri. Nu este nimic în neregulă cu asta. Pur si simplu sunt niște experiențe prin care trecem și din care avem multe lucruri de învățat despre noi.
De fapt, noi suntem niște ființe atât de evoluate și cu atât de mult potențial. De ce nu conștientizăm acest lucru? Pentru că am uitat cine suntem cu adevărat. Și atunci ne creeăm scuturi de protecție crezând că cineva sau ceva ne poate răni și tot ce vrem este să ne protejăm de suferință. Un adult se poate simți abandonat într-o relație de cuplu deoarece, de exemplu, în copilărie poate chiar el s-a simțit abandonat de unul sau ambii părinți. În realitate lucrurile stau diferit. Ne putem simți abandonați într-o anumită situație pentru că mintea, în momente de traumă, trage imediat o concluzie și apoi ia și o decizie care se întărește în subconștientul nostru și apoi devine o credință care ne urmărește multă vreme. Câți dintre noi nu spunem următoarele expresii? “Nimeni nu mă iubește”, “Nu merit să fiu iubită”, “Mă descurc singur, “Nimeni nu mă ajută”, “Nu poți avea încredere în oameni”, “Nu voi reuși niciodată”, “Nu am de ales”, “Nu am timp”, “Viața e nedreaptă”, “Nu am noroc” și lista poate continua.
Câți dintre voi nu aveți cel puțin una dintre aceste credințe pe care o spuneți în anumite momente? Eu zic că suntem vreo câțiva. Acestea sunt programe care ne fac să gândim păgubos dupa cum zicea cineva. Avem o gândire păguboasă. Ne este mai ușor să ne așteptăm la un rezultat negativ decât la unul pozitiv pentru că trauma și mintea se splitează, devine confuză și atunci astea sunt concluziile la care ajungem. Ca adulți, în situații critice, în loc să gestionăm lucrurile ca niște oameni mari, să comunicăm eficient ce ne doare, să ne dăm voie să fim vulnerabili, începem să aplicăm tratamentul silent fie cu partenerul de viață sau chiar cu colegii, în loc să stăm de vorbă și să reglăm problema care a apărut. Oamenii din fața noastră nu sunt altceva decât niște oglinzi care ne arată exact aspectul la care să ne uităm în interiorul nostru pentru că da, ne activăm unii pe alții de zici că apăsăm butoane care explodează. Nu este întodeauna cel mai comod pentru că poate să doară dar nici fugă nu este o soluție. Și atunci devenim niște copii mari și oameni mici.
Din fericire există și soluții. Cu ajutorul acestora ne putem uita cu adevărat în interiorul nostru. Putem să fim sinceri față de noi și să învîțăm să fim blânzi și iubitori cu propriul nostru suflet. Avem un suflet de milioane. Atât suntem de valoroși.
